Ca să-și salveze pielea, Dragnea aruncă România în aer

• Cine-i smulge fitilul aprins din mână?

De la preluarea puterii și până mai ieri, Liviu Dragnea a stat în buncărul ori pe marginea propriului război, coordonând jocul din teren, în care alții scoteau pentru el castanele din foc.

Pentru public era politicianul calm, cumsecade, cu ironia la purtător, mereu străin și chiar absent fizic de la tot ce se întâmpla abominabil în guvern, în parlament sau în propriul partid.

De când funia dosarelor a început să se apropie de par, Dragnea a făcut ceea ce urăște cel mai mult în politică: a ieșit în arenă.

Dar nu ca să-și asume războiul, nu ca să spună adevărul – că luptă pentru a-și salva propria piele – ci pentru a declara că se războiește „până la capăt” cu statul botezat ”paralel” pentru a-i scoate România din gheare.

Masca de om cumsecade a dispărut și vedem cu toții un Dragnea cel mai adesea nervos, răvășit și amenințător cu oricine nu-i cântă în strună.

Judecând după iritarea cu care se manifestă public la auzul întrebărilor despre disponibilitatea la eventuale negocieri sau șantaje, această posibilitate poate fi chiar crudul adevăr, nerecunoscut nici înainte, nici după cucerirea puterii, nici măcar aliaților, fideli sau de conjunctură.

Nici n-ar avea cum să recunoască, deoarece asta ar presupune ca, odată rezolvată problema proprie, să-și fi abandonat aliații și oastea transpartinică mobilizată pentru războiul cu statul român, declarat ”paralel” in corpore.

Ordonanța 13 din ianuarie 2017 s-a vrut un blitzkrieg. În timp ce șeful PSD încerca să dea impresia la Washington că este primul lider politic estic intrat în grațiile lui Trump, la București aproape că se albeau peste noapte mulți cei intrați în coliziune cu legea penală – politicieni, demnitari, magistrați, funcționari, oameni de afaceri, gulere mai mult sau mai puțin albe, simpli cetățeni.

Ordonanța 13 ar fi putut fi fatală României fără cele zece zile până la intrarea în vigoare, iar calculul din spatele acestui răgaz îmi scapă și acum. Dragnea și Tăriceanu nu doar că își asigurau libertatea, averile și funcțiile visate, dar câștigau fidelitatea oamenilor salvați parțial sau integral de spectrul cătușelor. Și aceștia nu erau puțini, nici neimportanți. Unii se aflau la butoane, alții acasă sau în închisori, dar toți reprezentau o comoară pentru planurile coaliției, fiind deținători de putere, respectiv de bani și informații.

Președintele Iohannis și românii au fost principalii actori care le-au năruit planul. Pe atunci nu se inventase statul paralel, Dan Andronic nu-și rememora lanțul amintirilor, certații cu legea nu erau vedete de televiziune, serviciile secrete nu intraseră în cătarea puștii, iar Kovesi și DNA erau singurii inamici.

După eșecul războiului rapid, Dragnea a luat un time-out. Asigurat, probabil, de sprijinul tuturor celor ce au văzut cum li s-a închis în față ușa întredeschisă a libertății, Dragnea a decis începerea războiului neconvențional cu statul și pașii de urmat. Tăriceanu a intrat și el în joc.

Le-a fost relativ simplu, deoarece cunoșteau din interior sistemul statal și-i știau vulnerabilitațile. Pe de o parte Tăriceanu, ca premier și membru al CSAT, pe de altă parte Dragnea, ca ministru al Dezvoltării și ca ”aghiotant” al lui Victor Ponta, puteau pune reflectoarele exact pe zonele întunecate. Informațiile lipsă au venit din belșug, de la oameni din interior.

Tabăra strânsă în jurul lui Dragnea și Tăriceanu a început prin a delimita beligeranții, stabilind cine este cu ei și cine este împotrivă. Apoi au decis cum anesteziază populația la ceea ce avea să urmeze, prin măsuri economice și propagandă, dar și care sunt acele folosite pentru cojocul oponenților.

Degeaba i-ar fi arătat cu degetul pe dușmani dacă aceștia erau doar inamicii lor și nu ai cât mai multor români sau, de ce nu, ai întregii națiuni.

Așa s-a reîncălzit teoria consacrată în perioada Ponta despre Soroș, devenit brusc finanțatorul demonstranților scoși în stradă de fantoma ”statului paralel”. Și fiindcă majoritatea protestatarilor aparțineau clasei de mijloc sau erau angajați ai multinaționalelor, a început și demonizarea acestora, alături de bănci și ambasade.

Un capitol special a fost dedicat lobby-ului extern, pentru a convinge cancelariile că ”statul paralel” e răul esențial în România și toți cei care l-au sprijinit, din UE sau SUA, trebuie să se dezică de el, ca de Satana.

Festivalul de dezvăluiri din presă și de pe televiziuni împotriva instituțiilor de forță, în frunte cu SRI și DNA, se desfășura în paralel cu golirea de conținut a funcției prezidențiale și cu capturarea instituțiilor considerate nu atât independente, cât nepopulate cu oameni fideli.

Dragnea a siderat publicul, din țară și din afară, dărâmând două guverne proprii și acuzând premierii duși de el de mînă la palatul Victoria că fac parte din ”statul paralel”.

Tot acest război secvențial, cu metode împrumutate din cel hibrid, drag lui Putin, a fost năucitor pentru o opoziție slabă, fărîmițată, parțial interesată și ea de anihilarea actului de Justiție.

Acțiunile în forță ale DNA în cazurile Ordonanței 13, Belina sau Teldrum, au avut drept contraponderi operațiunea ”Black Cube”,  Comisia ”Sufrageria”, eliminarea lui Florian Coldea, declanșarea procedurii de revocare a Codruței Kovesi, desecretizarea și publicarea protocoalelor SRI cu diverse instituții din stat.

Peste tot și toate, a planat arbitrajul deloc nepartizan al Curții Constituționale, umbra malefic știutoare de carte lui Tudorel Toader, scindarea în aripi a SRI și DNA, războiul fratricid al taberelor din Justiție, extinderea la cote nemaivăzute a telejustiției.

Bomboana pe colivă a fost bombardamentul informațional, care a uzat pînă la lehamite publicul larg care nu a mai ținut pasul cu explozia de evenimente.

Din când în când, pe măsură ce slăbea din puterile și credibilitatea prezidențială, Dragnea arunca în spațiul public disponibilitatea sa la dialog, sugerând astfel adversarilor posibilitatea unei negocieri și, implicit, ajungerea la un compromis care să oprească tăvălugul.

Și fiindcă nimeni nu ridica mănușa, relua și mai virulent ofensiva. Asta face și acum, când amenință din nou cu suspendarea un președinte aproape scos din cărți, care mai are ca atu doar legitimitatea votului intern și sprijinul instituțiilor externe.

În paralel cu asaltul la vedere și sfidarea organismelor partenere din Occident, în frunte cu Comisia Europeană, grupul GRECO sau Comisia de la Veneția, Dragnea a inițiat și acțiuni externe în umbră, despre care e greu de spus dacă vom afla vreodată detalii.

Nu vom ști care e relația reală cu Rusia lui Putin și Ungaria lui Orban. Vedem doar cum Orban ne-a zădărnicit Centenarul și ne suflă gazele naturale de sub nas, iar Gazprom jubilează.

Nu știm până unde se întind ițele relației cu Bibi Netanyahu, dar vedem la lucru consultanți israelieni, Fondul Suveran de Investiții pus pe roate și mișcarea cu mutarea Ambasadei la Ierusalim.

Nu știm cum se fac achizițiile de armament, majoritatea din SUA, dar vedem cum a fost înlocuit Țuțuianu cu Fifor la Apărare, cum s-a încercat blocarea achiziției de rachete Patriot sau cum se lungește păgubos de mult și se negociază netransparent legea offshore.

Extern vorbind e vorba de miliarde de euro și simplul fapt că se vorbește în spațiul public de negocieri cu SUA ”în interesul propriu în dauna celui național” ar trebui să bage în priză instituțiile abilitate ale statului.

Iar interesul propriu nu este formulat doar în termeni financiari, ci în termeni de acceptanță a lui Dragnea ca interlocutor și, implicit, trecerea pe linie moartă a titularului politicii externe, Klaus Iohannis.

Toate acestea fiind bine știute și vizibile și de pe Marte, de ce e Dragnea atât de furios când jurnaliștii, ca și publicul avizat, cred că tot ce face de la eșuarea Ordonanței 13 până astăzi nu e decât monedă de schimb pentru negocierea libertății sale, intern sau extern, acolo unde identifică veriga slabă? Libertatea de gândire și expresie a presei nu poate fi îngrădită, e curat constituțională, și nu presupune nici justificări, nici denunțuri la Parchet.

Vestea proastă pentru Liviu Dragnea este că nimeni nu negociază cu el.

Pentru statul român, cât ar fi el de paralel, aplicarea legii e vitală, în ciuda unor excepții sau excese care au dat apă la moară grupării Dragnea.

Pentru SUA, locul de unde a sperat că vine salvarea, linia roșie nu se calcă, iar principiile bat orice negociere sau lobby.

Ultimele acțiuni ale Liviu Dragnea indică un derapaj foarte periculos, care scoate România de pe harta europeană și nu știm unde o pune. Axa Tel Aviv-Washington, în care a sperat mai mult decât îi permitea statutul, dă semne de reticență. Rămâne Orientul, cu tot ce înseamnă el și cu care românii nu au nici o afinitate.

Frontul intern deschis de Dragnea a ajuns la un punct în care ar fi avut nevoie de o mână de ajutor. Însă ALDE și UDMR nu sunt de acord să tranșeze victoria pe frontul Justiției prin Ordonanțe de urgență sau asumarea răspunderii Executivului. Calea parlamentară, în derulare, durează, iar funia se apropie de par.

Soluția suspendării președintelui și a repunerii pe tapet a comisiei de anchetă a SPP sunt măsuri disperate, de natură să dreagă busuiocul și să spună partidului și țării cum că ar fi încă puternic. Fiindcă din ce în ce mai mulți aliați de conjunctură se întreabă cum îi va salva Dragnea pe ei dacă nu s-a putut slava singur.

Liviu Dragnea n-are certitudinea că va fi crezut și urmat ”până la capăt”, dar e dispus să arunce în aer România, intern și extern, ca să-și salveze pielea.

Cine-i smulge fitilul aprins din mână?