Cu  analiza ”Victor Ponta a creat un CSAT paralel. Nimeni nu a fost scandalizat”, publicată azi de ”România liberă”, revine în atenție modul în care PSD a încercat să controleze structurile de forță ale statului – Parchete și Servicii secrete – pentru a putea, pe de o parte să-și elimine adversarii politici și, pe de altă parte, să-și apere membrii de partid certați cu legea.

A fost o vreme când defunctele FDSN-FSN-PDSR nu aveau adversari redutabili nici în structurile de forță, nici în cele politice. Vă amintiți de învinsul autodeclarat Emil Constantinescu, nu? Apoi PDSR a revenit în forță la cârma țării cu tandemul Iliescu-Năstase. Dacă Adrian Năstase avea a se lupta doar cu adversarii politici – fiindcă la Cotroceni se afla Ion Iliescu și deciziile CSAT erau, prin el, sub control – Victor Ponta, sprijinit de Gabriel Oprea, exasperați de un Traian Băsescu ostil, inamic declarat, au înființat un organism care a preluat multe dintre atribuțiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT).

Cei care astăzi reclamă existența unui presupus stat paralel, uită că ei, ca moștenitori de facto ai Sistemului ceaușist, sunt nașii unui CSAT paralel, real, constituit la vedere, prin demersuri legislative succesive. Nimeni n-a verificat și legalitatea constituirii unei astfel de structuri.

Culmea este că, mult timp, membrii CSAT de la Cotroceni erau aproape aceeași cu cei ai CSAT-ului paralel de la Palatul Victoria. Doar șeful era diferit. Și dacă nu era destul, o parte dintre ei se regăsesc și azi în CSAT-ul condus de Iohannis.

Cum și pentru cine ”au jucat” acești oameni, cât de constituțională este clonarea și piratarea unor structuri de forță  care operează cu informații clasificate, cât de corecte, complete și nediscrimatorii pe criterii politice erau informațiile ajunse la decidenții politici? Nu vom primi prea curând răspunsuri adevărate la aceste întrebări. Și nici deschiderea unor arhive peste nu știu câți ani nu va face lumină, fiindcă lucrurile esențiale care i-ar putea incrimina nu s-au consemnat.

Dacă mai adăugăm și lupta surdă dintre serviciile secrete sau dintre diverse aripi ale acelorași servicii, războiul dintre Parchete, cel dintre Parchete și Instanțe, modalitățile în care ele au colaborat sau s-au subminat reciproc, obținem fotografia unui SISTEM despre care nu vorbește aproape nimeni, în care sau mai schimbat rotițele, dar care nu a încetat să funcționeze în folos propriu, nicidecum al României, indiferent de cine și-a făcut iluzii că l-a strunit sau controlat.

Așadar,  e de salutat repunerea pe tapet a CSAT-ului inventat de Ponta, dezvăluit prima dată de jurnalistul Sabin Orcan în emisiunea sa de la B1, dar și în paginile ziarului ”România liberă”. Întrebat atunci dacă a avut cunoștință de structura clonată de Ponta, Traian Băsescu a declarat în emisiunea lui Sabin Orcan că era informat cu lux de amănunte. Mă îndoiesc că așa se întâmpla, dar îl pot înțelege și pe fostul șef al statului că îi este greu să admită că oamenii descoperiți și promovați de el jucau la două capete și îi trăgeau preșul de sub picioare.

Nu în ultimul rând, ar fi interesant și productiv de aflat cum se raportau cele două structuri de tip CSAT la partenerii și adversarii noștri externi. Un certificat ORNISS, odată obținut, permite posesorului acces și drept de operare cu  informații secrete ale României, ale UE și NATO. Dar cel care eliberează certificatul nu poate scana mintea, slăbiciunile, simpatiile și antipatiile celui care-l solicită. După cum știm, Ponta și mulți din PSD se uitau spre Est – cel mai apropiat sau cel mai îndepărtat – în timp ce România, implicit CSAT-ul original, prin tratate și angajamente avea un singur azimut: Vestul.

Unii dintre membrii CSAT au făcut parte și din structura de la Cotroceni și din cea de la palatul Victoria. Dintre ei, unii sunt bine merci, alții dau cu subsemnatul, cu sau fără escale la Beciul Domnesc. Aproape toți se luptă, mai mult sau mai puțin vizibil, să rămână la butoane și să-și salveze pielea. Pentru asta sunt în căutare continuă de țapi ispășitori. Ideologiile nu mai contează, prieteniile sau datoriile morale nici atât, e război pe viață și pe moarte.

Sigur că în Sistem au fost și mai sunt oameni onești, care n-au furat, n-au trădat, n-au jucat la mai multe capete, au lucrat și lucrează pentru România. Dar în hărmălaia generală și de atîtea fumigene sunt greu de auzit și de văzut. De la acești oameni se așteaptă posibila salvare a României. Însă fără ajutorul nostru, al românilor, misiunea lor va fi una imposibilă. Ca ei să reușească, și nouă trebuie să ne pese de România. Trebuie să nu ne batem joc de voturi, să ne implicăm în viața politică sau în organizațiile societății civile, pe cât ne stă în putință, să ne părăsim o parte din confortul zilnic pentru a ajuta la construirea României urmașilor noștri. Căci Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă în traistă!