Mihai Șora, ultimul mare filosof și eseist român în viață, s-a născut la 7 noiembrie 1916 în comuna Ianova, județul Timiș.
Fiu al preotului ortodox Melentie Șora și al Anei , născută Bogdan, Mihai a deprins temeinic filosofia și limbile clasice, latina și elina la liceul “Constantin Diaconovici-Loga” din Timișoara.
Va studia filosofia la Universitatea din București (1934 – 1938).
I-a avut ca profesori, printre alții, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade.
Bursier al Guvernului Franței, Mihai Șora a ajuns în ianuarie 1939 la Paris unde, sub îndrumarea lui Jean Laporte, a realizat o teză memorabilă despre ”La notion de la grâce chez Pascal” (Noțiunea de har în opera lui Blaise Pascal).
Amenințarea înaintării vertiginoase a Wehrmachtului l-a făcut să părăsească Parisul în iunie 1940 și, după lungi peregrinări, s-a stabilit la Grenoble (1940 – 1945), întrucât acolo oficia Jacques Chevalier, un „pascalizant înrăit”, conform propriilor cuvinte.
În această perioadă, a conceput prima sa carte, ”Du dialogue intérieur”, un eseu de antropologie metafizică, publicat ceva mai târziu, în 1947, la editura Gallimard.
În anii războiului a participat la rezistența franceză antifascistă, iar după aceea, între 1945 și 1948, a devenit cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris.
Neînțelegând adevărata dimensiune tragică a ocupării de facto a României de către Uniunea Sovietică prin intermediul desfințării partidelor politice, a democrației și a guvernării țării de către un guvern comunist aservit Kremlinului, Șora a revenit în România în toamna anului 1948, cu intenția de a se reîntoarce în Franța, dar era mult prea târziu. Granițele fuseseră deja închise și o dată cu acestea și deschiderea României spre vest pentru aproape 20 de ani.
Totuși, din cauza tinereții sale și a apolitismului său evident și declarat, nu a fost împiedicat să presteze munci intelectuale. A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948 – 1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru limbi străine (între 1951 și 1954) și ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954 – 1969) Aici are remarcabilul merit editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT (Biblioteca pentru toți).
Mihai Șora este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.
A tradus din Jean-Jacques Rousseau (“Visările unui hoinar singuratic”), Jean-Paul Sartre (“Cu ușile închise”), Benjamin Fondane.
Mihai Șora a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumele ”Sarea pământului” (1978) și ”Firul ierbii” (1998).
După evenimentele din decembrie 1989, a fost Ministru al Învățământului în primul guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman, și singurul ministru care și-a dat demisia din guvern, ca protest în urma mineriadelor din 13-15 iunie 1990, refuzând, ulterior, să mai ocupe vreo funcție în aparatul de Stat.
Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.
Mihai Șora s-a căsătorit pe 19 iulie 2014, la vârsta de 98 de ani, cu scriitoarea Luiza Palanciuc-Șora.
În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.
Opera:
- Du dialogue intérieur, 1947, Paris, Editions Gallimard; trad. rom. Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, 1995; 2006
- Sarea pămîntului, Editura Cartea Românească, 1978; Humanitas, 2006
- A fi, a face, a avea, Editura Cartea Românească, 1985; Humanitas, 2006
- eu&tu&el&ea sau dialogul generalizat, Editura Cartea Românească, 1990; Humanitas, 2007
- Firul ierbii, 1998
- Câteva crochiuri și evocări, 2000
- Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri, Polirom, 2001
- Locuri comune, 2004
- Clipa și timpul, 2005
Leave a Reply