Deși a fost prins cu minciuna, ministrul Justiției nu demisionează. Vrea să nu răspundă administrativ, material sau penal pentru că a pus în circulație informații false legate de procurorul general și de președintele României. Și tabăra politică și mediatică care-l susține îi ține isonul.
“Am găsit în dosarul trimis de Augustin Lazăr președintelui, și nu înțeleg de ce, un document prin care actualul procuror general clasa chiar un dosar al președintelui Klaus Iohannis”.
Declarația, de-a dreptul incendiară, a fost făcută de către ministrul Tudorel Toader miercuri, 24 octombrie 2018, la conferința de presă prin care acesta anunța declanșarea procedurii de revocare a procurorului general al României.
Este cel mai grav dintre cele 20 de capete de acuzare formulate de ministrul Toader împotriva procurorului general Lazăr.
Și asta deoarece, prin acest enunț, ministrul a sugerat mai mult decât străveziu un posibil șantaj prin care candidatul Lazăr ar fi obținut ilicit numirea de la președintele Iohannis, faptă extrem de gravă, cu un pronunțat iz penal.
”Verba volant scripta manent”, am învățat, odinioară, la limba latină. Așa că nu mi-a rămas decât să consult raportul de evaluare întins pe 63 de pagini întocmit de ministru, ca să văd ce scrie acolo, negru pe alb.
Ce am găsit la pagina 15 din raport este altceva din punct de vedere juridic, chiar dacă sugerează același lucru cu discursul din conferința de presă.
Ministrul a acuzat că în dosarul de candidatură a lui Lazăr nu s-a găsit nici un document privind calificativul ”foarte bine”, necesar pentru admiterea candidaturii, că lipsea o piesă din dosarul lui, fapt omis mai întâi de ministrul Justițiției, pe atunci Raluca Prună, și, ulterior de președintele Iohannis.
Citez din document: ”Apare evident că (…) președintele de la acea dată a României, în funcție și la acest moment, nu a verificat, deși avea obligația, regularitatea procedurii de numire (…) Nu cunoaștem dacă motivul acestei scăpări are vreo legătură cu faptul că în dosarul de candidatură al actualului procuror general era tocmai o rezoluție de clasare care privea președintele României în funcție.”
Recapitulând, raportul întocmit și asumat de Toader a acuzat existența unei rezoluții de clasare a unui dosar al președintelui Iohannis, fără a se spune cine anume a făcut clasarea. Raportul a mai sugerat că președintele, la vederea rezoluției, ar fi ”scăpat” din vedere să verifice riguros legalitatea procedurii, așa cum îl obliga legea.
Verbal, în conferința de presă, Toader i-a atribuit clasarea procurorului general Lazăr, fără umbră de îndoială: ”Am găsit în dosarul trimis de Augustin Lazăr președintelui, și nu înțeleg de ce, un document prin care actualul procuror general clasa chiar un dosar al președintelui Klaus Iohannis”.
Mi-a fost clar că e ceva putred în poveste, dar nu mi-am imaginat nici o clipă că ministrul livrează națiunii, la oră de maximă audiență, o minciună cât roata carului în legătură cu două persoane cheie în arhitectura unui stat de drept – președintele și procurorul general.
Au început apoi să curgă dezmințirile, precum știți cu toții. CSM, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, fostul ministru Raluca Prună au scris/spus, explicit că nu a existat o clasare legată de Iohannis semnată de Augustin Lazăr. Ca să mai vorbim de dezmințirile celui direct incriminat, ignorate cu cinism.
Atmosfera s-a încins, chibiții din politică și din media și-au dat cu presupusul, ministrul a fost somat să probeze afirmațiile și, ca să scape de gura tuturor, a promis că va publica documentul cu pricina.
După 72 de ore în care a pus țara pe jar, timp în care Tudorel Toader a supraviețuit și unei moțiuni simple în Parlament, a venit lovitura de teatru.
Tudorel Toader s-a văzut nevoit să recunoască indirect că rezoluția e semnată de un procuror Lazăr, dar nu Augustin Lazăr, ci Cristian A. Lazăr, pe atunci, prin procuror șef adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dar Toader nu a prezentat documentul nici în ceasul al doisprezecelea: a făcut doar o referire verbală la el și a pasat cartoful fiebinte la CSM, lăsând acestui for decizia de a permite sau a refuza publicarea.
Nici nu mai avea cum să ascundă adevărul, fiindcă fostul șef al ANI, Horia Georgescu, dar și portalurile de știri Lumea Justiției și Ziare.com deja lămuriseră eroarea, vorbind despre sau publicând ordonanța de clasare a lui Cristian A. Lazăr în dosarul Iohannis.
Una peste alta, presa favorabilă puterii s-a dovedit gata să treacă cu vederea minciuna, să-l ”uite” pe Augustin Lazăr și să purceadă la atacarea lui Klaus Iohannis. E de înțeles, fiindcă tocmai președintele este cel care ar trebui să semneze ca notarul revocarea lui Augustin Lazăr. Iar Iohannis a spus deja că n-o va face.
Dintr-odată pentru adepții lui Tudorel Toader contează numai clasarea în sine, care, musai, trebuie să aibă ceva necurat în ea, deoarece Cristian Lazăr, până atunci detașat la Parchetul General, a fost titularizat pe funcție de către președintele Iohannis.
Mai mult, există voci care fac din Toader un erou care merită să devină candidat la președinție.
S-a întors lumea cu susul în jos, clar, și post-adevărul e la mare cinste.
Nici Tudorel Toader nu recunoaște nimic: nu a greșit, nu a mințit, nu a manipulat. Nu e eroare, spune Toader, rezoluția cu bucluc ar fi fost plasată în dosar cu un scop anume, deloc ortodox, în teoria statului paralel care ar face și desface ce dorește în justiție. Toader spune mai nou că nu-l interesează cine a semnat clasarea, ci doar cum a ajuns aceasta în dosarul de candidatură al lui Augustin Lazăr.
Și totuși, cum rămâne cu MINCIUNA ? Cum e cu clasarea pusă explicit în cârca lui Augustin Lazăr?
Chiar dacă documentul scris l-a absolvit de răspunderea penală pe ministrul Justiției – ar fi fost un fals și uz de fals de toată frumusețea – există înregistrări ale discursului care dovedesc manopera juridică ilicită. Nu putem fi prostiți pe față cu toții.
Diferența dintre ce a spus și ce a scris Tudorel Toader este dovada premeditării. A știut ce face, a riscat să mintă, fiindcă în grila lui, câștigul e mai mare ca pierderea.
Dacă un jurnalist ar fi comis grava eroare a ministrului Tudorel Toader și ar fi confundat într-o investigație numele a doi procurori de rang înalt, atribuindu-i unuia acțiunile celuilalt și prin această eroare și-ar fi validat demersul gazetăresc, acel jurnalist și-ar fi pierdut locul de muncă și și-ar fi ruinat credibilitatea, fiind nevoit să se apuce de altă meserie, fiindcă nici o redacție nu l-ar mai fi angajat cu o astfel tinichea de coadă.
În paralel, ar fi suportat rigorile legii, într-un proces civil, după legislația actuală, sau penal, după prevederile anilor 2000, când calomnia era o infracțiune prevăzută în Codul Penal.
Jurnalistul ar fi riscat o amendă penală, închisoarea cu suspendare sau executare pe vechea legislație sau, după dezincriminarea calomniei, ridcarea dreptului de semnătură și o amendă substanțială pentru daunele de imagine aduse demnitarilor.
Toate acestea s-ar întâmpla, chiar dacă jurnalistul în cauză ar demonstra că nu a existat premeditare, că a fost indus de alții în eroare sau că eroarea îi aparține, din superficialitate sau neglijență. El ar fi fost judecat după efectele în societate ale scriiturii sale, situație în care circumstanțele atenuante nu mai fac doi bani.
Când nu un jurnalist, ci însuși ministrul Justiției comite o astfel de eroare și când analiza post-factum poate demonstra că eroarea este deliberată cu scopul de a distorsiona adevărul și a influența cursul politicii românești, compromițând procurorul general și președintele României, cum mai poate rămâne acesta în fruntea justiției, fără a plăti în nici un fel?
Dacă Tudorel Toader nu plătește pentru episodul Lazăr, atunci înseamnă că nu avem stat de drept, că legea e strâmbă, că nu suntem egali în fața ei, așa cum scrie în Constituție.
Cu ce este mai bun Tudorel Toader decât așa-zisul statul paralel pe care-l combate în numele coaliției PSD-ALDE, dacă nu pleacă acasă și nu răspunde administrativ, material sau penal atunci când, de la înălțimea fotoliului de ministru al Justiției, manipulează și distorsionează adevărul pentru a-și elimina adversarii politici? Care-i deosebirea dintre el și Florian Coldea, de pildă?
Vă reamintesc că, după viziunea ”reformatoare” a lui Toader, legile au fost astfel ”altoite” încât orice punct de vedere al secției de procurori a CSM nu contează, iar președintele României se transformă într-un simplu notar pe tot ce ține de Justiție.
Tudorel Toader își închipuie că este președintele României.
Cine-l aduce cu picioarele pe pământ?
Leave a Reply